Mi-e dor de mine

Cine sunt? Cine am fost? Ciudat sa ma intreb dupa 3 ani….da, au trecut 3 ani de cand s-a terminat o poveste ce parea ca va dura la nesfarsit. Eram atat de inseparabili, traiam de un deceniu intr-o simbioza aproape perfecta. Dar tie nu iti era de ajuns. Nu mi-e dor de tine, nu regret ca s.a terminat, regret doar ca nu mai sunt eu, regret ca m-a durut atat. Atat incat astazi nu ma stiu cine sunt, nu mai simt, nu mai vreau nimic, mi-e teama de dragoste. Din teama alung pe oricine din viata mea, nimeni nu este bun, nimeni nu este perfect. Sunt altcineva, poae mai fericita, mai senina dar inghetata. Blestem ziua in care te-am gasit in bratele ei, dar nu pentru ca te-am pierdut in defavoarea ei ci pentru ca am vazut cu ochii mei, pentru ca am simtit o durere ce mi-a schimbat viata. Poate ca era mai bine sa nu vad, mi-ar fi fost de ajuns sa stiu. De atunci nu am mai simtit golul din stomac, acea durere sfasietoare, durerea tradarii, a spulberarii iluziilor. In cateva minute ai daramat totul, castelul de caramida ce s-a dovedit a fi din nisip sau carti de joc, mi-ai luat inocenta, speranta, visele, increderea, bunatatea, optimismul…..viata. Nu mi-ee dor nici de viata de atunci, nici de tine, mi-e dor de mine, femeia aceea plina de viata. Acum sunt goala si rece…..si mi-e teama, teama ca oricand as putea sa retraiesc durerea aceea ce-ti taie respiratia, durerea aceea care nu te lasa sa adormi si groaza pe care o simti dimineata cand simti ca durerea este inca acolo si te intrebi cum va fi viata ta in durerea asta. Intr-o zi, te trezesti si realizezi ca durerea  a disparut, ca nu mai simti nimic, si te bucuri. Crezi ca esti liber, liber sa zbori, sa simti, sa traiesti, sa te bucuri. Dupa un timp descoperi ca nu este asa, nu mai zbori, nu mai simti, nu te mai bucuri, traiesti anesteziata si ti-e frica sa incepi sa traiesti de-adevaratelea de teama sa nu simti durerea din nou. Sper sa gasesc puterea sa ma regasesc…intr-o zi

Astazi cred

Cred ca ne vom revedea desi nu stiu cat si daca imi doresc…pentru ca mi-e frica, recunosc. Desi amintirea fiecarei intalnire cu tine imi ajunge destul de mult, ma si doare la fel de mult. Recunosc te vreau, dar imi este teama, teama ca daca incepem va trebui sa si terminam, teama ca ne vom pierde stralucirea, teama ca se va sfarsi. Cred ca de asta mi-e cel mai teama, ca intr-o zi vom epuiza orice incercare si orice speranta (a mea), ca ne vom trece reciproc la experiente din trecut, ca vom trece unul pe langa celalalt si nu vom mai simti atractia, pentru ca atunci totul va fi consumat, ca apelul de la tine nu-mi va mai inmuia picioarele si inima, ca ochii mei vor fi nevoiti sa traiasca fara speranta ca te vor revedea, mi-e teama sa nu irosim sansa pe care, poate, o avem.
De aceea prefer sa stau departe si sa visez, sa nu ma doara, sa nu ma gandesc si sa refuz sa ma trezesc. Pentru ca, poate,  nu voi mai adormi la loc….de tine inca mi-e dor si vrea sa ramana asa.