Mi-e dor de mine

Cine sunt? Cine am fost? Ciudat sa ma intreb dupa 3 ani….da, au trecut 3 ani de cand s-a terminat o poveste ce parea ca va dura la nesfarsit. Eram atat de inseparabili, traiam de un deceniu intr-o simbioza aproape perfecta. Dar tie nu iti era de ajuns. Nu mi-e dor de tine, nu regret ca s.a terminat, regret doar ca nu mai sunt eu, regret ca m-a durut atat. Atat incat astazi nu ma stiu cine sunt, nu mai simt, nu mai vreau nimic, mi-e teama de dragoste. Din teama alung pe oricine din viata mea, nimeni nu este bun, nimeni nu este perfect. Sunt altcineva, poae mai fericita, mai senina dar inghetata. Blestem ziua in care te-am gasit in bratele ei, dar nu pentru ca te-am pierdut in defavoarea ei ci pentru ca am vazut cu ochii mei, pentru ca am simtit o durere ce mi-a schimbat viata. Poate ca era mai bine sa nu vad, mi-ar fi fost de ajuns sa stiu. De atunci nu am mai simtit golul din stomac, acea durere sfasietoare, durerea tradarii, a spulberarii iluziilor. In cateva minute ai daramat totul, castelul de caramida ce s-a dovedit a fi din nisip sau carti de joc, mi-ai luat inocenta, speranta, visele, increderea, bunatatea, optimismul…..viata. Nu mi-ee dor nici de viata de atunci, nici de tine, mi-e dor de mine, femeia aceea plina de viata. Acum sunt goala si rece…..si mi-e teama, teama ca oricand as putea sa retraiesc durerea aceea ce-ti taie respiratia, durerea aceea care nu te lasa sa adormi si groaza pe care o simti dimineata cand simti ca durerea este inca acolo si te intrebi cum va fi viata ta in durerea asta. Intr-o zi, te trezesti si realizezi ca durerea  a disparut, ca nu mai simti nimic, si te bucuri. Crezi ca esti liber, liber sa zbori, sa simti, sa traiesti, sa te bucuri. Dupa un timp descoperi ca nu este asa, nu mai zbori, nu mai simti, nu te mai bucuri, traiesti anesteziata si ti-e frica sa incepi sa traiesti de-adevaratelea de teama sa nu simti durerea din nou. Sper sa gasesc puterea sa ma regasesc…intr-o zi

Nu mai am asteptari

Primul gand cu care m-am trezit de dimineata a fost sa ma felicit ca nu ti-am scris aseara, ce bine ca-ti pot scrie aici…astazi nu am mai avut curaj nici sa te sun, nici sa ma gandesc macar ce-ar fi daca as face-o. Mai bine asa, ce rost sa-ti spun ca inca nu ai parasit inima mea, ce rost sa te incarc cu ceva ce stiu ca nu ai aprecia asa cum apreciezi durerea prin care treci, poate ca ai nevoie sa te calesti, poate nu ai suferit indeajuns, sau poate pur si simplu nu ma vrei. Si atunci eu de ce simt altfel? Sa fiu atat de indragostita incat sa ma insel asa de tare?
Astazi am fost in parc, miroase a noapte de vara, a vise, a speranta…..a iluzii, iluzia ca poate intr-o zi va fi altfel. Ce usurata ma simt ca nu stiu cand va fi acea zi, astfel nu o astept cu teama ca n-are sa mai vina, ci doar astept, ma-ngrop in munca, ma pregatesc pentru cand voi fi mare, imi aman mereu momentul potrivit pentru un copil pentru ca spun eu”sunt inca prea mica” desi biologic nu mai sunt asa fertila ca la 26 de ani…dar sunt fericita, paradoxal. Cred ca putem fi fericiti in momentul in care nu mai avem asteptari de la nimeni si nimic. Nu te astept in mod deosebit, nu astept sa faci nimic. Ma multumesc sa ma gandesc ca poate ne vom intalni intamplator undeva pe malul marii, candva intr-o seara cand mie imi va zbura palaria in apa si tu ai sa mi-o salvezi de la innec. Nu ma astept sa se intample asa doar mi-ar placea….sper doar sa nu fim prea batrani…